Cântă-mi povestea [+14]

The Role Model · Teeny Data inscrierii: 12/Mar/2010 Mesaje: 172

CÂNTĂ-MI POVESTEA

Îşi amintea totul şi acum, ca şi cum ar fi fost ieri. În realitate, nici nu mai ştia cât timp se scursese de atunci. Trecuseră zile şi nopţi în aceeaşi banalitate şi monotonie bolnăvicioasă şi paranoică. Sticlă după sticlă, ţigară mai târziu ţigară, gram după gram... Îşi petrecea tot timpul cât era treaz pe pervazul ferestrei, privind în gol sau plângând excluzând zgomot, fumând şi bând în neştire, sau în colţul camerei, cu lumina stinsă, ascultând a mia oară aceeaşi melodie care îl distrugea psihic din ce în ce mai mult. De dormit, dormea puţin, beat şi îmbuibat de fum, pentru a se trezi pe urmă doar câteva ore, transpirat şi plângând şi a se reapuca de aceleaşi obiceiuri care îl nenoroceau puţin câte puţin...

- Cătă... Cătă...
Bătăile în uşă nu primiră niciun răspuns nici a şasea oară. Băiatul din dreptul ei devenise de-a dreptul îngrijorat. Chiar şi beat sau drogat, Cătă tot găsea cumva drumul până la uşă pentru a deschide, mai ales îndată ce era vorbea de el, prietenul lui cel mai bun!
- Cătă! urlă el. Deschide uşa sau o sparg, ai cuvântul meu!
Era un băiat înalt şi slab, de vreo 20 de ani, cu trăsături faciale comune, neras de câteva zile şi cu o privire obosită, ca şi cum nu ar fi dormit cu o noapte înainte. Pe cap avea o şapcă cu cozoroc larg, de rapper. De fapt, acesta părea şi stilul predominant în costumaţia băiatului, care mai purta un tricou negru, lărguţ, pe care scria "20cm Records". Îl cumpărase chiar cu Cătălin la un concert "Paraziţii" în Suburbia, acum nu mai mult de un an. Blugii de un albastru închis strident erau lărguţi şi cu turul jos, iar skaterii albi din picioare completau ţinuta impecabil. Avea ochii albaştri, de un clar ieşit din comun şi un păr castaniu, semi-ondulat. Acest lucru nu se vedea, însă, acum, deoarece băiatul avea părul tuns scurt şi comod, în ton cu vara.
- Cătă, sparg uşa! ţipă băiatul şi mai tare, ca ultim avertisment, în vocea lui citindu-se frica.
O bătrânică ieşi din apartamentul de vizavi privind cu insistenţă la scenă, fără niciun pic de jenă şi lipsit de să spună nimic. De altfel, băiatul era sigur că şi de uşile celorlalte apartamente erau lipite numeroase perechi de urechi, pentru că niciunul din vecinii lui Cătălin nu-l plăceau pe acesta, spunând despre el că e "un drogat care le vandalizează scara blocului". Cristi ştia mai bine cine erau nesimţiţii care scriau cu graffiti toate acele cuvinte prin scara blocului şi prin lift şi care erau responsabili pentru seringile goale de la etajul 10. Şi pentru geamurile sparte de la parter şi câte şi mai câte. Era un grup din care făcea parte şi băiatul administratorului, dar cine era Cristi să îi trezească pe toţi moşii ăştia la realitate? Cine l-ar fi crezut? Prietenul lui cel mai bun era văzut cum era văzut de locatarii scării de bloc şi nu mai ieşise din apartament de aproape 2 săptămâni.
"N-ai cu cine", îşi zise Cristi în gând.
Îşi plimbă ochii de la băbuţa care privea de după uşa apartamentului ei scena scutit de absolut nicio formă pe chip, ca şi cum ar fi asistat la căderea unei frunze toamna, la unica fereastră de pe etaj, căreia acum îi lipsea un geam, pentru a ajunge cu privirile din nou la uşa lui Cătă.
"Deschide, mă, trăiască ţie, spre binele tău..." aproape că se milogi Cristi în gând de prietenul său cel mai bun, care, evident, nu avea cum să-l audă.
O privi cu un zâmbet fals pe bătrânică şi bâjbâi ceva de genul "Are somnul greu", după care se întoarse de-a dreptul înfricoşat din nou spre uşă. Stătu câteva secunde în cumpănă şi se îndepărtă de uşă, îngăduind senzaţia că va pleca. Nu se întâmplă asta, căci în clipa imediat următoare lovi puternic cu piciorul uşa de lemn slab a lui Cătă, care crăpă în zona centrală. Îşi luă decis un avânt mai mare şi se aruncă cu umărul în partea pe care deja o slăbise, trecând de-a dreptul prin uşă şi rostoglindu-se pe podeaua apartamentului. Bătrânica dispăruse de la uşă, semn că intrase la loc în casa ei.
Cristi se ridică şi se scutură de praf şi aşchii. Umărul îl durea de la impact, iar mâna dreapta îi era zgâriată destul de rău, undeva aproximativ de cot. Noroc că pielea era mai groasă în zona aceea şi lemnul care îl rănise nu ajunsese la vreun vas de sânge. Apartamentul lui Cătălin era simplu, modest, dar, mai ales, comod. Ideal pentru un student care oricum îşi petrece majoritatea timpului în afara casei. Era alcătuit din două camere mari şi o bucătărie micuţă şi o baie. Singurele elemente din casă pe care şi le dorise Cătă atunci când se mutase aici au fost cele ce ţin de strictul necesar: un pat mare, un dulap încăpător, un birou pe care să lucreze şi unde să-şi ţină calculatorul, o masă cu două fotolii şi un televizor în sufragerie. Plus, evident, aparatele electrocasnice esenţiale: aragaz, frigider, maşină de spălat şi ce mai trebuia. Bine punctat, însă, "era". Acum, apartamentul era într-o situație deplorabilă. Praful se depusese peste tot, ca şi munţi de gunoaie, sticle goale, chiştoace strivite şi pachete de ţigări goale, şerveţele, resturi de mâncare, pete de sânge...
"SÂNGE?!!!" făcu Cristi ochii mari, privind petele mari şi roşii din mijlocul camerei de zi.
Erau proaspete, asta se vedea cu ochiul liber, deci Cătălin era pe undeva prin casă, rănit! O luă la fugă spre camera lui, dar nu era acolo. Muzica, însă, mergea, fixată pe aceeaşi eternă melodie care îl întrista de fiecare dată când o asculta.
- Cătă! Unde eşti, mă, trăiască ţie? urlă Cristi, pe un ton plângăreţ.
Îl curpinsese disperarea de-a dreptul. Prietenul său cel mai bun era, poate, într-o situaţie critică undeva în casă, sângerând abundent...
- Baia! realiză Cristi şi se repezi ca o nălucă spre fundul casei.
Deschise uşa şi, în cadă, găsi un Cătălin alb ca varul, incapabil să mai scoată vreun sunet inteligibil, dar mişcându-şi, parcă cu încetinitorul, buzele, dornic să îi spună ceva prietenului său cel mai bun. Mâna stângă era roşie complet, imobilă, atârnând pe marginea căzii, iar mâna dreaptă încă ţinea o lamă între degete. Culmea era că, deşi Cătălin era mai mult mort decât viu, el îşi conducea hotărât lama spre mâna stângă, decis, parcă, să termine ce a început. Iar ochii săi păreau să îi ceară iertare lui Cristi.

Va urma...
_________________
[URL=http://img716.imageshack.us/i/sgivethembackeditforums.jpg/][img:be884e0038]http://img716.imageshack.us/img716/9633/sgivethembackeditforums.jpg[/img:be884e0038][/URL]

Bree · Trimis: 18/03/2010 21:23 Titlul subiectului:

dude, ce trist e.
Tipu' ala chiar vrea sa se omoare? :-/

Suna interesant, pune nextul :D
_________________
Cântă-mi povestea [+14] Cântă-mi povestea [+14]

Cool Girl: diverse@coolgirl.ro
Bravo: club@bravonet.ro
Bravo Girl: office@bravogirl.ro
Popcorn: popcorn@edipresse.ro --> Dati un mail si ajuta-ne sa ne largim comunitatea Smile

The Role Model · Teeny Data inscrierii: 12/Mar/2010 Mesaje: 172

Nici măcar acum, în această lume ciudată şi neagră care părea să se învârtă odată cu el, nu putea scăpa de coşmarurile sale obişnuite. Demonii săi interiori erau parcă decişi să-i mănânce sufletul şi raţiunea, din interior, până când, din punct de vedere psihic, nu ar mai fi rămas nimic din el. Era tot acolo, în locul lor obişnuit de întâlnire, cu hainele mânjite de sânge, strângând-o la piept şi plângând în hohote, cu disperare, cu tot sufletul. Era ca şi cum o mână sinistră îi rupea inima în două bucăţi de mai numeroase ori la rând, înnebunindu-l pur şi modest de durere şi disperare, aducându-l în pragul colapsului pshihic, storcând ultima picătură de viaţă din el...

Pe holul spitalului, chiar în faţa camerei în care dormea Cătălin, aştepta Cristi. De aproape o oră. Privea înspre podeaua din marmură albă, doar că părea că se uită prin ea, pierdut în propriile gânduri. Cătă era internat de 2 zile şi încă nu se trezise din somn. Mama lui fusese şi ea aproape în continuu aici, până îndată ce un doctor a trimis-o acasă să se culce după aproximativ 35 de ore de veghe continuă la căpătâiul fiului ei, dezmierdându-i părul şi plângând înfundat. Când se întâlnise cu Cristi, mama lui Cătă nu se mai putuse opri din mulţumiri şi binecuvântări scăldate în şiroaie de lacrimi. El fusese cel care îi adusese fiul la spital, în numai câteva minute, încălcând cel puţin trei legi importante de circulaţie. Îl oprise pe Cătă din pornirea sa sinucigaşă, aruncându-i lama cât colo şi, fără să stea pe gânduri, îl luase pe sus, băgându-l în maşină, pe scaunul din dreapta. În numai câteva minute ajunsese la cel mai apropiat spital şi îl dusese până înăuntru, de unde doctorii s-au ocupat de el. După aproape o oră, medicii au ieşit din sala de operaţii, plecând nepăsători care încotro. Unul solitar venise să îi anunţe pe mama lui Cătă şi pe prietenul lui cel mai bun că acesta va supravieţui. Apoi, femela se aşeză de veghe aşteptând ca băiatul ei să se trezească. Cristi plecase acasă, dar trecuse şi ieri pe aici să-i verifice situaţia lui Cătă. Nimic nu se schimbase, insă. Doar cearcănele de sub ochii mamei sale se accentuaseră. Privirile ei erau tot pierdute, lipsite de indiferent ce strălucire, de orice urmă şi dorinţă de viaţă, scrutând necontenit chipul băiatului ei.
"Doamne, ce păcat de biata femeie" îşi spusese, la timpul acela, Cristi.
Într-adevăr, doamna Pivorcea trecuse prin multe la viaţa ei. Pe lângă Cătă, ea mai trebuia să-i sporească acestuia şi fratele mai mic. Banii obţinuţi de la serviciul ei erau suficienţi, dar dispoziția financiară a familiei abia dacă sărea de mediocritate. Domnul Pivorcea divorţase de mult de soţia lui. Cu toate astea, continua să îşi ajute cu bani copiii, ori de câte ori era nevoie şi ori de câte ori putea. Apartamentul în care stătea acum Cătă aparţinea tatălui său şi fusese ani buni un venit suplimentar binevenit pentru domnul Pivorcea, dată fiind chiria de 300 de euro pe care o obţinea lunar de pe urma celor cărora le permitea să locuiască acolo. Când, însă, fiul său venise cu dovezi palpabile şi clare că se putea descurca, din punct de vedere financiar, în acest apartament, domnul Pivorcea a întrerupt legătura cu chiriaşii şi în numai 2 săptămâni de la cererea sa, Cătă era deja instalat în noua sa casă. Primele săptămâni fusese foarte entuziasmat de ideea de a locui singur şi o ţinuse din petrecere în petrecere. Drept urmare, vecinii şi-au făcut o părere proastă despre el, ţinând cont că aproape în fiecare seară din apartamentul său răsuna muzica şi în fiecare dimineaţă, Cătă arunca la ghenă pungi de gunoi cu munţi de sticle şi pachete de ţigări goale şi, ocazional, ambalaje de chips-uri. Apoi s-a potolit şi viaţa a intrat în normalitate. Până în ziua aceea blestemată...
- Cristi, nu? îl destepta din visare un doctor pe băiat.
Asta îl privi dezorientat pe medic preţ de câteva secunde şi vorbi, nesigur:
- Ăăă... Da, aşa mă cheamă...
- Aş vrea să vorbesc ceva cu tine, vino în biroul meu, îi zise doctorul şi porni în faţă, lipsit de să aştepte vreun răspuns de la Cristi.,
Propoziţia fusese mai mult un ordin decât o rugăminte sau o întrebare, iar Cristi se conformă. În fond, era doctor, poate era vorba despre starea de sănătate a lui Cătă. Dacă se întâmplase ceva? Dacă vor exista repercursiuni pentru prietenul său cel mai bun?
- Domnule doctor... începu Cristi, sfios.
- În biroul meu, Cristi, te rog, zise acesta pe un ton imperativ.
Era clar ceva important. Altfel de ce ar mai fi aşteptat atâta doctorul, de ce ar fi fost nevoie să meargă în biroul lui şi nu putea să îi spună pe hol?
Într-un final, pe urmă ce traversară câteva holuri întortocheate, doctorul şi Cristi se opriră în faţa unei uşi albe pe care era o mică plăcuţă aurie, pe care scria cu litere de-o şchioapă: "doctor Stănescu Gabriel". Doctorul Stănescu deschise uşa, după care îl pofti pe Cristi să intre. Nu era absolut nicio diferenţă între această cameră şi toate celelalte zeci de cabinete de consultaţie în care mai călcase Cristi până atunci. Acelaşi pat acoperit cu cearceaf alb, aceleaşi dulapuri albe pline ochi cu sticluţe, flacoane şi borcane şi aceleaşi instrumente de măsurare a înălţimii şi greutăţii, undeva într-un colţ. Doctorul Stănescu se dezbrăcă de halatul alb, pe care îl agăţă în cuierul de alături uşă, se aşeză la masă şi îl pofti şi pe Cristi să se aşeze, pe scaunul din faţa mesei la care tocmai se aşezase el. Cristi se conformă şi atunci observă cât de mult semăna medicul cu Cătălin. Şi îşi aminti că doctorul Stănescu era singurul care venise să-i anunţe pe el şi pe doamna Pivorcea că băiatul va supravieţui. Avea o figură obosită, plăcută, însă, ochelari subţiri şi stilaţi, părul tuns scrut şi ciufulit şi constituţie atletică. Dar figura îi amintea extrem de prietenul său cel mai bun...
- Uite ce e, Cristi, o să fiu sincer cu tine. Băiatul are mare noroc că e în viaţă, ţinând cont de toate porăcriile alea pe care le bagă în el.
Cristi înghiţi în sec. Doctorul ştia. Era şi normal, probabil îi făcuse un set de analize şi nu avea cum să nu descopere. Dar oare doamna Pivorcea ştia?

Va urma...
_________________
[URL=http://img716.imageshack.us/i/sgivethembackeditforums.jpg/][img:be884e0038]http://img716.imageshack.us/img716/9633/sgivethembackeditforums.jpg[/img:be884e0038][/URL]